Louise isi sterse lacrimile, se ridica de pe scaun si incepu sa impatureasca o camasa. In camera era haos, abia gaseai loc sa pasesti printre lucrurile aruncate pe jos: tricouri, pijamale, prosoape, rucsacul de munte inca nedesfacut de la ultima tura, masa de calcat, cabluri, sosete, servetele folosite... Pe Louise nu o deranja asta, dar facand ordine macar avea senzatia ca face ceva.
Oricum nu putea sa iasa din casa pana nu ii treceau de pe fata urmele de plans.
Puse in cos rufele murdare, impaturi si aseza in dulap restul de haine, isi asuma chiar si obositoarea sarcina de a gasi perechea tuturor sosetelor, negre si stinghere.
Ciudat cum ieri oboseala, durerea de cap si usturimea din chiloti ii dadeau senzatia ca are o viata plina si intensa iar astazi o faceau sa se simta o epava.
Deschise fereastra si trase in piept aerul rece.
Un miros de mancare venea de afara. Louise gandi: 'unii oameni au o viata asezata in care la ora pranzului miroase intotdeauna a mancare'. E frumos sa ai o certitudine in viata...chiar si una banala de genul acesta.
Ea nu avea nici una.
Ajunsese in punctul in care supra-analiza totul intr-atat incat ajungea sa se indoiasca chiar si de lucruri absolut firesti. Incerca din rasputeri sa inteleaga ce e cu ea, sa ajunga la radacina problemei si sa o priveasca din toate unghiurile dar nu reusea decat sa o desfaca in sute de alte probleme si toata situatia ii aparea irezolvabila. Si asta ii paraliza orice miscare.
No comments:
Post a Comment